gif animatie

jurnalism

STUDIU Magnaţii mass-mediei

În fiecare zi, milioane de oameni caută în ziare şi în alte surse mass-media informaţii şi divertisment. Însă, acestea au fost adesea controlate de diverşi magnaţi-care au fost acuzaţi de manipularea surselor de informare - şi opinia publica-pentru propriile scopuri.

Ziarele au fost primul mijloc de informare de mare audienţă. Acestea au apărut în secolul al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum The Times în Marea Britanie, exercitau o influenţă puternică asupra clasei mijlocii educate care forma “opinia publică”.
Mai târziu, un sistem de învăţământ îmbunătăţit şi alte progrese au creat prima audienţă a presei scrise. Ziarele care să satisfacă cerinţele publicului cititor au apărut în SUA în anii 1870 şi 20 de ani mai târziu în Marea Britanie.
În locul paginilor cu texte înghesuite, acestea aveau titluri mari, articole scurte şi multe ilustraţii. Conţineau cazuri de senzaţie, întâmplări şocante, campanii şi expuneri-dezvăluiri ale ticăloşiilor şi defectelor morale, în special în rândul celor bogaţi, puternici şi moderni - pentru a-şi păstra audienţa. Deşi adesea controlată de persoane înstărite, această nouă presă populară lua în considerare punctul de vedere al “omului obişnuit”.
Primul ziar de scandal popular a fost Detroit Evening News (1875), publicat de Edward Willis Scripps (1854-1926). Principalii săi rivali erau Joseph Pulitzer(1847-1911) şi, din anii 1880, William Randolph Hearst. Competiţia pentru atragerea cititorilor a devenit atât de intensă, încât reporterii deformau adesea în mod deliberat realitatea, calomniau oamenii cinstiţi şi declanşau temeri politice – trăsături ale “jurnalismului de scandal” care au creat probleme încă de pe atunci.
În Marea Britanie primii magnaţi ai mass-mediei au fost Alfred Hammsworth şi fratele său Harold. În 1888 au fondat săptămânalul Answers, adresat clasei muncitoare, combinând articole uşoare cu relatări competiţionale. În 1896, prin Daily Mail fraţii Hammsworth au introdus stilul cotidienelor conţinând titluri mari şi imagini. Mai târziu, Alfred Hammsworth a înfiinţat Weekly Dispatch London Evening şi The Times. Astfel, Hammsworth deţinea nu doar ziarele populare ci şi primul ziar “de calitate”. El a primit titlul nobiliar de Lord Northcliffe, şi a devenit un personaj puternic şi influent.
După moartea lui Northcliffe, în 1922 ziarele au fost preluate de fratele său, care conducea deja Daily Mirror şi Sunday Pictorial.
Harrold Hammsworth a fost de asemenea ridicat la grad nobiliar ca Lord Rothmere, şi a fondat o “dinastie” încă puternică în anii 1990.

Baronii presei
În anii 1920, obiceiul de a acorda marilor proprietari de ziare titluri nobiliare a făcut ca lumea să-i numească “baroni ai presei”. Principalul rival al lui Rothmere în această perioadă a fost Max Aitken, un milionar canadian devenit cunoscut sub numele de Lord Beaverbrook. Imperiul ziarelor acestuia a ajuns la dimensiuni impresionante începând cu anii 1920, când a fost preluat Daily Express şi l-a transformat într-o instituţie naţională, împreună cu Sunday Express şi London Evening Standard. Însă acesta nu a reuşit să câştige cea mai serios organizată campanie a sa pentru Comerţul Liber al Imperiului (o “piaţă comună” imperială).
Începând cu anii 1960, o nouă generaţie de baroni ai presei au ajuns la putere în Marea Britanie, printre aceştia aflându-se doi “intruşi”, Rupert Murdoch şi Robert Maxwell. Murdoch (n. 1931) a fost jurnalist înainte de a moşteni două ziare, Sunday Mail şi News, în Australia. Modernizând rapid noua formulă sex-crimă-scandal, în curând a preluat alte ziare din Australia. Apoi, în 1969 a obţinut ziarul britanic News of the World , urmat de The Sun în 1970, criticat pentru vulgaritatea sa stridentă, dar având un succes enorm acesta a devenit cel mai bine vândut cotidian naţional.

Despărţirea de Fleet Street
În 1981, Murdoch a preluat prestigioasele The Times şi The Sunday Times.Dar cea mai mare lovitură a dat-o în 1986 când şi-a mutat ziarele de la sediul lor tradiţional din Fleet Street la Wapping
în Docklands, Londra. Sfidând puternicile uniuni tipografice, ziariştii de la Wapping îşi aranjau în pagini şi îşi tipăreau propriile lor articole. Alte ziare au urmat rapid exemplul lui Murdoch, revoluţionând industria. Mmurdoch a ajuns să creeze un imperiu american al mass-mediei în ziare, filme , televiziune şi publicare de cărţi.

Maxwell şi The mirror
În schimb, Robert Maxwell (1293-1991) a început ca editor de cărţi în anii 1950, înainte să devină proprietar al unui ziar. Născut în Cehoslovacia, el s-a făcut remarcat în armata britanică în timpul celui de-al doilea război mondial. Energic, cu o alură robustă, Maxwell a devenit cunoscut ca proprietarul ziarului Daily Mirror, singurul ziar popular care sprijinea Partidul Laburist; fost laburist, membru al parlamentului, Maxwell era excepţia între ceilalţi magnaţi , care erau toţi conservatori.
Acţiunile întreprinse de Maxwell au avut mai puţin succes începând cu sfârşitul anilor 1980, deşi în 1990 a fondat un nou ziar interesant, The European, în care exploata implicarea Marii Britanii în CE. Dificultăţile sale financiare din ce în ce mai mari au avut probabil legătură cu moartea sa misterioasă – a dispărut din iahtul său, iar cadavrul său i-a fost găsit mai târziu în apele oceanului. Curând după aceea, s-a constatat că Maxwell folosise ilegal fondurile companiei pentru a-şi sprijini imperiul şi risipise o mare parte din fondurile de pensii ale angajaţilor săi. În mod inevitabil, Corporaţia Comunicaţiilor Maxwell a dat faliment. Fii săi, Kevin şi Ian, au fost daţi în judecată pentru scandalul fondurilor de pensii dar au fost găsiţi nevinovaţi.
În anii 1990, 15 ziare naţionale britanice - şi 90% din vânzări-erau încă controlate de un grup de magnaţi. Unii dintre aceştia, cum ar fi Robert Maxwell, pretindeau că le acordă editorilor libertate deplină, însă era evident că publicaţiile “magnaţilor” puneau în evidenţă orientarea lor politică. Cu toate acestea, la începutul anilor 90, scandalul din presă părea să preocupe publicul mai mult decât concentrarea mass-mediei în mâna unui număr atât de restrâns de persoane.



OPINIA PUBLICĂ: părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune.

Factori de influenţă
Opinia publică este influenţată în acelaşi timp de unele condiţii permanente dar şi de circumstanţele temporare. Pe lângă cele menţionate anterior mai sunt şi ideile care caracterizează cultura populară într-o anumită regiune, la un anumit moment.
Alte circumstanţe relativ permanente pot fi rasa, religia, amplasarea geografică, statutul economic şi nivelul educaţional. Acestea pot influenţa opinia unui individ sau a unui anumit grup în legătură cu multe subiecte. Pe lângă acestea mai poate interveni impactul unui eveniment curent, opinia unor persoane influente sau autoritare ca şi efectul mass-mediei .

Începuturi
Procesul serios de monitorizare sistematică a atitudinii publice începe din secolul XX. Dar, ocazional, sondaje de opinie s-au făcut încă înainte de anii 1930. Acestea nu au fost, în general realizate sistematic sau ştiinţific. Au fost realizate pe eşantioane nereprezentative sau cu metode care nu includeau subiecţii cu exactitate într-o categorie. Au existat şi sondaje “voluntare” la care nu au participat decât persoanele care se ofereau pentru asta, fără să corespundă unui anumit eşantion.
Sondajele de opinie s-au dezvoltat remarcabil în anii 1930 când organizaţiile educaţionale sau politice au început să dezvolte metode care să permită o selecţie riguroasă a subiecţilor şi o sistematizare eficientă a datelor acumulate dintr-o mare arie a subiecţilor. După standardele actuale, acele sondaje erau primitive dar erau oarecum folositoare. Printre pionierii sondării publice, în America au fost Humbert Gallup, Elmo Roper şi Archibald M. Crossley.


Utilizări
Sondajele de opinie sunt acceptate ca instrumente utile pentru afaceri, organizaţii politice, mass-media şi guvern, de asemenea şi pentru cercetările academice.
În afaceri sondajele sunt folosite pentru a testa preferinţele consumatorilor şi pentru a descoperi părerea acestora despre anumite produse. Rezultatele sondajelor comerciale ajută în stabilirea planului de marketing, la stabilirea strategiei publicitare şi la realizarea anumitor schimbări asupra unui produs pentru a creşte vînzările.
În politică, sondajele sunt folosite cel mai des pentru a obţine informaţii despre atitudinea votanţilor referitoare la anumite idei sau la candidaţii propuşi.De asemenea, sunt folosite pentru a determina candidaţii cu şanse de cîştig şi pentru a planifica anumite campanii. Cel mai des, sunt utilizate în acest domeniu pentru a stabili câştigătorul(ii) unui scrutin cu mult timp înainte de aflarea rezultatelor oficiale.
Ziarele, revistele, radioul şi televiziunea sunt utilizatori importanţi ai sondajelor de opinie, în speciala celora care oferă informaţii despre situaţia politică, economică sau socială a societăţii. Părerea publicului despre anumite probleme economice, sociale sau internaţionale este de asemenea, considerată uneori demnă de a fi ştire.
Academic, sondajele sunt folosite preponderent în ştiinţele sociale, pentru a afla anumite date despre delicvenţă, şcolarizare, progrese economice, atitudini politice etc.

Metode de efectuare a sondajelor de opinie-de aflare a opiniei publice
Încă de la început au existat controverse asupra sondajelor de opinie. Dacă acestea nu sunt realizate cu profesionalism există posibilitatea ca informaţiile oferite de acestea să nu fie reale.
Sondajele de opinie trebuie realizate pe eşantioane relevante, eşantioane care trebuie delimitate clar astfel încât fiecare dintre subiecţi să aparţină numai unui eşantion. Chiar dacă eşantioanele sunt bine delimitate, pot apărea probleme la analiza sondajelor, la modul lor de interpretare. Construcţia sondajelor trebuie să fie fixă, acestea trebuie realizate astfel încât să fie clare, la obiect şi să nu influenţeze subiectul sub nici o formă. Eşantioanele alese pot avea dimensiuni variabile, în funcţie de importanţa subiectului.



Articolul 30 din TITLUL II al CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI---- Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare îm public sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise prin lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţa publică precum şi manifestările obscene, contra bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine autorului sau realizatorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multipilcare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Articolul 31 din TITLUL II al CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI--- Dreptul la informare

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.



Bibliografie:

1. Crişu, Elena-Denisa – Crişu, Ştefan : CODUL JURISTULUI, ediţia a IV-a, editura Agressis 1998.
2. Marcu, Florin – Maneca, Constantin : DICŢIONAR DE NEOLOGISME, ediţia a III-a, editura Academia 1978.
3. Enciclopedia ARBORELE LUMII – Istorie universală 134
4. Enciclopedia multimedia ENCARTA 2000 – Mass- media; Public opinion .
5. Ziarul ROMÂNIA LIBERĂ din 27 ian. 02, 31 ian. 02.

spinu proiect